Prezentare

Încă din titlul acestui proiect am definit cele două direcţii majore spre care se va îndrepta echipa de cercetare, precum şi cadrul geografic, politic şi cronologic în care ne vom încadra. Secolul 16 reprezintă o perioadă foarte complexă a istoriei. Acum îşi arată forţa câteva mari manifestări religioase, culturale, economice şi politice, ce au contribuit treptat la schimbarea feţei Europei, şi ne referim la: Renaştere, Reforma religioasă sau descoperirile geografice. Fiecare dintre acestea au avut un impact semnificativ pentru omul medieval: Renaşterea a schimbat atitudinea acestuia faţă de sine şi a permis o explozie culturală fără precedent din antichitate, Reforma a schimbat atitudinea faţă de credinţă, pentru ca descoperirile geografice să permită o altă atitudine faţă de spaţiu şi timp, indirect economia lumii intrând treptat pe un nou făgaş. În acelaşi timp, cu toate că a intrat mai mult sau mai puţin hotărât pe drumul schimbării (ceea ce numim „modernizare”), societatea Europei a rămas încă pentru o vreme, în secolele 16-18, tributară vechilor mentalităţi şi moduri de organizare. Acestea au fost mai puternice în răsăritul continentului şi astfel introducem în discuţie tema mare a proiectului, oraşele. Dacă în vestul şi sudul Europei, lumea urbană s-a ridicat în evul mediu pe ruinele oraşelor romane, în centru şi răsărit nu existau antecedente în acest sens, cu unele excepţii (cum ar fi Transilvania, Pannonia şi valea Dunării). Oraşele medievale din regiunea ce va locuită de români sunt apariţii noi, dezvoltate târziu, în momentul când între Carpaţi şi Dunăre au apărut Principatele Române (sec. 14). În sec. 16 aceste oraşe deja ajunseseră la un nivel de organizare şi dezvoltare economică apropiat de centrele similare din mijlocul continentului, cu unele limite, ce ţineau de realităţile locului. Schimbările aduse de sec. al 16-lea, continuând cu cele două secole următoare, au făcut ca oraşele să încerce să se adapteze. Unele au reuşit, altele nu, unele au dispărut, altele le-au luat locul. Pe aceste oraşe ne vom concentra atenţia, pe cele vechi, ce au reuşit să se adapteze, dar şi pe cele nou-apărute, pe societatea lor, pe preocupările locuitorilor lor, pe relaţiile cu cei din afară.

Indirect, schimbările din sec. 16 şi, apoi, “criza secolului 17” au fost făcute responsabile în Europa Centrală de transformările prin care au trecut oraşele. Cererea tot mai mare de produse agricole, limitarea treptată a posibilităţii de acţiune a negustorilor germani, revoluţia preţurilor, creşterea puterii marii nobilimi deţinătoare de mari domenii, dar şi avansul Imperiului Otoman în regiune (cu inerentele conflicte pe care le-a adus în înaintarea sa spre Ungaria şi Polonia), toate acestea au avut efecte economice, politice şi sociale asupra lumii urbane. Intenţionăm să explicăm pentru Principatele Române dacă şi în ce măsură aceste procese au influenţat evoluţia oraşelor. Încercăm să depăşim barierele istoriografice şi să conectăm cercetarea noastră la cercetările specialiştilor din ţările din jur. Până recent, istoriografiile naţionale din Europa Centrală şi de Răsărit au abordat unilateral problemele ce ţin de oraşele acestei perioade. În ultima vreme însă, publicarea în limbi străine a cercetărilor desfăşurate de specialişti din Ungaria, Polonia sau Cehia permite o mai bună înţelegere a proceselor desfăşurate în acest larg spaţiu, cercetarea comparată sistematică permiţând dezvăluirea atât a elementelor comune, ce depăşesc graniţele statelor vremii, cât şi a particularităţilor locale, regionale. Sursele arată că în secolele 16-18 oraşele din Principatele Române se confruntă cu mai multe provocări. Reforma religioasă a avut ca efect trecerea unei părţi din comunităţile locale la protestantism. În acest context, Principatele, Moldova în special, nu au fost scutite de conflicte cu motivaţie confesională, conflicte ce au avut ca urmare, pe termen lung, o schimbare a echilibrului etnic din oraşe: locul comunităţilor de germani, unguri şi armeni, ce contribuiseră la dezvoltarea unora dintre oraşele medievale de aici, este luat de români; li se alătură negustori veniţi din spaţiul levantin, purtători ai unei culturi de limbă greacă, cu alte tradiţii. Secolul 16 este martorul ridicării ultimelor oraşe importante la care domnia a avut o contribuţie importantă: Galaţi, Focşani, Ploieşti, Şcheia, Ştefăneşti; numai o parte din aceste oraşe vor supravieţui până în epoca modernă. Veacul următor, cu toate că a fost marcat periodic de diverse conflicte interne şi externe (ce au avut impact dureros în multe oraşe), reprezintă o perioadă de relativă stabilitate pentru centrele urbane din această regiune. Comunităţile urbane continuă să se bucure de autonomie. Doar în oraşele-capitală, Bucureşti şi Iaşi, se observă, în partea a doua a secolului, o întărire a puterii domnului şi, implicit, a dregătorilor acestuia. Pe fondul unei tendinţe absolutiste (cu particularităţile date de influenţa otomană), domnii continuă această politică şi în secolul următor, mai multe oraşe pierzându-şi treptat drepturile. Motivele sunt fiscale, dar şi sociale, chestiune asupra căreia vom insista, orăşenii având contribuţia lor la această tendinţă. Elementele levantine stabilite în oraşe erau mai puţin legate de ideea conservării drepturilor comunităţii ca un întreg, fiind mai degrabă interesate de obţinerea de privilegii individuale sau de grup, precum şi de intrarea în rândurile boierimii. Orăşenii se grupează sistematic în funcţie de ocupaţii, astfel că creşte rolul breslelor, mai târziu decât în ţările din jur (din sec. 17). De asemenea, creşte rolul mănăstirilor, ce ajung să controleze importante terenuri din oraş, oferite spre închiriere locuitorilor. Domnii reuşesc pe parcursul sec. 18 să aducă mare parte din oraşe în întregime sub controlul lor. Încercăm să explicăm în proiect că raporturile dintre autoritatea centrală şi oraşe se încadrează într-un tip de relaţii ce se impun acum de fapt în întreaga Europă. După cum afirma Jaroslav Miller, în a sa lucrare cu privire la societăţile urbane din Europa Centrală şi de Răsărit în perioada pre-modernă, „disciplinarea oraşelor şi subordonarea lor controlului deplin al conducătorului a devenit ceva cotidian”, scenariu ce s-a aplicat la nivelul întregului continent. Caracteristică pentru acest proces este expansiunea administraţiei statului la toate nivelurile, ceea ce a dus la o birocratizare a mecanismelor de conducere, în defavoarea structurilor de putere autonome, precum erau oraşele. Vom arăta că procesul a cunoscut în Principatele Române unele particularităţi, pentru că a implicat adaptarea şi extinderea unor instituţii de origine medievală. Trebuie luată în considerare şi influenţa pe care otomanii o exercitau la toate nivelurile asupra principatelor, fapt ce a dat un „aer oriental” acestei birocratizări. Situaţia începe să se schimbe treptat, din a doua parte a sec. 18, pe fondul creşterii influenţei ruseşti şi austriece, ocazie cu care se declanşează un proces de sistematizare urbană. În acest context, unele oraşe se dezvoltă, altele stagnează, chiar devin simple sate (fiind dăruite unor boieri sau Bisericii), în locul lor formându-se o adevărată reţea de târguri , ridicate pe moşii ale boierilor sau mănăstirilor. În Moldova, aceste târguri sunt populate cu imigranţi evrei plecaţi din Galicia (Rusia Roșie), subiect asupra căruia de asemenea ne vom îndrepta atenţia, beneficiind în acest sens şi de participarea în echipă a unui membru din Lviv, Ucraina. Cadrul cronologic al cercetării noastre este dat de secolele 16-18, însă anul 1800 nu poate reprezenta un reper final strict; în funcţie de izvoare, ne vom îndrepta atenţia, pentru a da continuitate cercetării, şi în primele decenii ale sec. 19, până în 1821-1829, când otomanii, sub presiunea Rusiei, permit Principatelor o autonomie mai mare. Tema propusă este prin urmare una complexă, novatoare şi care merită abordată de o echipă de cercetători.